Vocile Ceciliei și ale lui Denis

Există momente, întâlniri irepetabile între spațiu și timp, în care viața îți pune o întrebare, iar răspunsul îi poate schimba cursul pentru totdeauna. Pentru noi, acel moment a venit când am împlinit patruzeci de ani: aveam de ales între a ne continua drumul în viață — drumul cunoscut, pe care învățaserăm să îl numim al nostru — și a ne abate de la calea bătătorită, a ne reaprinde pasiunea și, poate, a ne imagina o altă versiune a viitorului.

Locurile în care ne simțeam în siguranță erau departe de câmpuri, dar am hotărât să lăsăm în urmă această siguranță și să urmăm un drum pe care, până atunci, îl explorasem doar în weekendurile petrecute descoperind Italia pe motocicletă. Într-unul dintre aceste weekenduri am întâlnit un prieten neașteptat și ne-am dat seama că nu ne vom mai despărți niciodată de el. Unii îl numesc „aur roșu” și, pe măsura acestei descrieri, este într-adevăr cel mai prețuit condiment. Este cel mai prețios, deoarece cultivarea și recoltarea lui trebuie făcute exclusiv manual, cu o grijă și o atenție asemănătoare celor pe care le acordăm oamenilor dragi.

Așa că ne-am apucat din nou de învățat, pentru că niciodată nu înveți destul, și am transformat parcela de pământ acoperită odinioară cu viță-de-vie într-un cămin pentru el, chiar lângă al nostru, la poalele dealurilor din Reggio. Unele rude ne priveau cu ochii mari de uimire și probabil credeau că ne lăsaserăm purtați de un capriciu; altfel, de ce ar renunța cineva la vacanțe și weekenduri pentru un condiment numit șofran?

Dar uneori, în fața unei provocări, merită să asculți acel strop de nebunie. Astăzi trăim pentru șofran — el ne dă ritmul zilelor. Pentru șofran, în lungile zile de recoltare, alarma sună la patru dimineața și coborâm pe câmp în salopete, cu lanternele în mână, atât pe frig, cât și pe ploaie. Ne întoarcem acasă plini de noroi, cuprinși de o oboseală plăcută, care are din plin gustul victoriei.

Nu este ușor să ne desprindem de obiceiurile noastre, să ne gândim la viața de dinainte: în ritm alert, fără nicio secundă în care să ne oprim, să privim sau să respirăm. Despre asta este proiectul nostru: „să regândim”, să redesenăm prezentul pentru a putea trăi și conviețui cu natura, să ne bucurăm de binele pe care îl aduce simțurilor și să respectăm ritmurile care alcătuiesc fiecare clipă.

Ni se întâmplă să zărim uimire în privirile multor oameni pe care îi întâlnim; uneori sunt surprinși de cât de mult din noi, din istoria și din familia noastră se regăsește în munca de zi cu zi. Dar, dacă am putea alege cum să o definim, probabil nu am numi-o „muncă”. Seamănă mai degrabă cu o aventură minunată, cheia care deschide ușa spre o fericire ce părea de neatins până acum câțiva ani. 

Poate că este adevărat, am ales cu siguranță un drum în urcuș, poate că nu era la fel de luminos ca toate celelalte, poate că era mai greu de urmat, dar pentru noi nu conta, pentru că era drumul nostru.

Credite:
Text de Carlotta Fiore
Fotografie de Diego Rosselli