Vocea lui Fernando

Cum numești un hobby pe care îl ai de mai bine de șaizeci de ani? Ceva care se împletește cu viața până când devine parte din ea? Poate că termenul „pasiune” nu este suficient pentru a-l descrie. Poate că l-am putea numi „dragoste”.

Mă numesc Fernando și am optzeci de ani, dar mă simt tânăr. Aveam puțin peste 20 de ani când, aproape din întâmplare, m-am întâlnit cu un prieten care obișnuia să vină la moara tatălui meu. Nu îmi amintesc cum am ajuns să vorbim despre felul în care își petrecea timpul liber. Activitatea nu era atât de răspândită pe atunci, dar avea să devină răspândită în curând. Și avea să mă fascineze atât de mult, încât urma să o practic tot restul vieții. Așa că i-am acceptat invitația și l-am urmat, ca să descopăr cum se cresc albinele.

Curiozitatea este cu adevărat stăruitoare și, odată aprinsă, este imposibil de stins. Nici eu nu am făcut excepție. Am început să studiez și să citesc totul despre albine și despre creșterea lor. Încă mai am multe dintre acele cărți. Fiecare spune o poveste diferită, dar asupra unui lucru sunt toate de acord: dimensiunile. Folosind acele dimensiuni exacte, mi-am construit primii stupi. Da, „ai mei”, pentru că atunci când creezi ceva cu propriile mâini, abia atunci poți spune cu adevărat că este „al tău”.

Trebuie să recunosc că primii ani nu au fost ușori, pentru că abia după ce închizi cărțile începi să înveți cu adevărat. Recoltarea mierii din stup nu este chiar atât de simplă dacă nu ai experiență. Trebuie să cunoști metodele, anotimpurile, să știi cum să protejezi stupii de prădători și de căldura toridă și trebuie să înveți perioadele de înflorire. Și, mai presus de toate, trebuie să ajungi să le cunoști pe ele, albinele, iar aceasta este partea cea mai grea. În societatea lor, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, iar apărarea familiei este valoarea lor cea mai importantă. Sunt gata chiar să facă sacrificiul suprem, care pentru oameni înseamnă o înțepătură dureroasă. Ele apără, îngrijesc și protejează; până la urmă, nu sunt chiar atât de diferite de noi. Și ele, și noi știm ce contează cu adevărat.

Poate că acesta este motivul pentru care mierea pe care o recoltez este de obicei pentru familia mea. Soției mele îi place să o folosească la prăjituri. Preferata mea este crostata (tarta) ei, cu un strat gros de miere acoperit cu felii de căpșuni sau caise. Poți savura mierea și cu lingurița, chiar înainte de culcare. Țin mereu la îndemână o sticluță cu propolis natural preparat acasă, un alt dar prețios al stupului.

Soția mea m-a auzit vorbind atât de mult despre albine, încât a devenit și ea expertă. Fiica mea a crescut alături de mine și de albine. Poate că, fără să îmi dau seama, însemnările pe care am început să le fac în primii ani erau pentru ea. Fiica mea m-a ajutat întotdeauna, dar acum a hotărât că vrea să învețe și mai mult. M-a rugat să cumpăr un costum de apicultor și tot echipamentul. Zilele trecute au înțepat-o albinele, dar nu a dat importanță, pentru că împărtășește aceeași pasiune care ne însuflețește familia de ani de zile. Doar păstrând vie această pasiune o putem transmite generațiilor viitoare, pentru ca și ele să se poată minuna de viața extraordinară a albinelor, care au ocupat un loc atât de important în viețile noastre și îl vor ocupa mereu.

Credite:
Text de Carlotta Fiore
Fotografie de Diego Rosselli